De ce nu irosesc eu mâncarea? Cred că, așa m-am decis să devin bucătar, chiar dacă tatăl meu voia să devin medic, sau, oricum, ceva important. Dar între două meserii care dau viață, eu am ales-o pe aceasta. Meseria care m-a învățat să iubesc orice ingredient care vine din pământ, aer sau apă. Care pentru a crește, are nevoie de ploaie, de soare, de timp, de energie, de mâinile altor oameni și, mai ales de grijă. Sunt încă îndrăgostit de mâncare și de miracolul facerii ei, încât la orice mișcare în bucătărie, mă gândesc cum să folosesc la maximum tot ce există pe blatul meu de lucru, în cel mai creativ mod, pentru bucuria oaspeților mei. E la fel și în bucătăria noastră, de-acasă. Pentru că, amândoi iubim câte ceva: eu, mâncarea, ea, planeta. E suficient pentru a schimba ceva în jurul nostru? Cu siguranță, da! Acum ești și tu, alături de noi. Și alături de tine, vor veni și alții. Să începem! De când eram copil am fost un mâncăcios. Ce să fac, am fost îndrăgostit de mâncare. Atât de mult, încât, la grădiniță, profitam de orice moment de neatenție al colegilor mei și „împrumutam” rapid ce lăsau ei în farfurie. Sincer, îmi părea rău ca bunătate de mâncare să ajungă la gunoi. Mai apoi, am început să intru în bucătăria mamei și pierdeam ore în șir uitându-mă cum mâinile ei se mișcau când tăia legumele, cum mângâia făina pe blat ca să pregătească aluatul de pâine și cu ce viteză amesteca în toate cratițele. Totul era bucurie. Era energie. Era viață. © Asociația Solar Decatlon București 83
RkJQdWJsaXNoZXIy MjUyMDg2Nw==